Carmen Dumitrescu : ” Acolo, în Moldova, sunt oamenii “altfel” și te simți diferit printre oameni buni”

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă care s-a mutat de câțiva ani în Republica Moldova și care îmi spunea ca niciodată în viața ei nu a fost la fel de fericită. Că acolo sunt oamenii “altfel” și te simți diferit printre oameni buni.

Și mi-am amintit că și eu știam că ei sunt “altfel”. Dar uitasem de ce.
Eram prin anul doi sau trei de facultate și stăteam la căminul facultății. În cămin erau cazați destul de mulți studenți din Republica Moldova. Și mă înțelegeam chiar bine cu ei, în sensul că ne distram super bine împreună. Oamenii știau cu dansul, cu muzica, cu băutura. Și, spre deosebire de colegii din România, colegii din Republică erau întotdeauna, chiar și dacă consumau mai mult alcool, foarte politicoși. Dar nu pot zice că eram foarte apropiați sau că eram măcar prieteni care își împărtășeau poveștile de viață.

Într-o dimineață m-am trezit cu niște dureri îngrozitoare de picior și de abdomen. M-am dus repede la Floreasca, m-au preluat niște medici foarte tineri și mi-au zis că sunt în prag de peritonită, deci trebuie scos de urgență apendicele. Mi-era groază de operații, de ideea că cineva te taie ca să umble prin tine, dar nu m-au lăsat oamenii ăia să plec. Deși am vrut să fug. Și apropo, n-am dat 5 lei șpagă atunci, dar m-au tratat ca pe o prințesă.
Trebuia, deci, să rămân la spital. Venise, însă, vara și eram în pragul vacanței, deci în cămin mai erau foarte puțini oameni. Acasă nu am anunțat. N-am vrut să sperii pe nimeni și am zis că spun după ce scap, dacă scap.

Însă am vorbit cu prietenele mele care încă lucrau pe timpul verii și m-au luat la cămin. Toată lumea era pe picior de plecare, dar atunci două colege de cameră și patru colegi basarabeni au rămas încă două săptămâni în Bucuresti, ca să aibă grijă de mine după operație. Nu puteam merge singură la baie, nu puteam să urc sau să cobor scări și știu că mă durea îngrozitor să râd. Dar oamenii ăia au stat și au avut grijă de mine zi și noapte până am putut să stau pe picioare.

M-au dus la gară și m-au urcat personal în tren. Era ultima vară când îi vedeam. Plecau definitiv în Republica Moldova, erau mai mari decât mine și terminaseră cu școala. Azi mi-am amintit cum stăteam eu în tren, cu operația la vedere, privind cum pe peron niște oameni care nu îmi datorau nimic și cărora nu le făcusem niciodată vreun favor sau vreun serviciu, care nu-mi erau prieteni apropiați, îmi făceau cu mâna, după ce mă îngrijiseră ca pe un copil mic câteva săptămâni.

Și acum îmi dau lacrimile când scriu asta. Pentru că mereu am știut că e ceva “altfel” la oamenii din Republica Moldova. E o formă de altruism pe care, poate, am avut-o și noi, dar, în timp, noi ne-am făcut mai egoiști, mai preocupați de noi decât de gândul că e, totuși, o mare bucurie să poți face un bine unui om și să alegi să sacrifici ceva ca să poți da un pic din tine și altora atunci când au nevoie.

N-am ținut legătura cu ei decât vreo doi ani după momentul ăsta. Dacă citiți, voi, cei despre am scris aici, chiar mi-ar plăcea să îmi dați un semn de viață, să știu ce mai faceți, ce mai e cu voi. ❤️