sursa : Muntele

Pentru cei mai mulți, o terasă de cartier din Dămăroaia. Una bine stabilizată pe grătar. La pachet cu tot cărnetul aferent. Mici, ceafă, cotlet, piept, pastramă, cârnăciori, nimic nu scapă aici.

Însă pentru cunoscători, aici e altarul. Aici gătește micii Nea Sandu. Moștenire culturală a Bucureștiului, Nea Sandu nu e doar un om care învârte butoanele la pianul cu cărbuni. Nea Sandu e o entitate. E o instituție. E legenda vie care până o ajunge să poarte nume de stradă, adună și hrănește oamenii pe una dintre ele, în București.

La Tăticu e o terasă din nordul Bucureștiului, într-un cartier cu multe case și cu la fel de multă liniște într-o după-amiază de duminică, te întrebi dacă sigur n-ai greșit adresa. Străzi complet pustii puțin după ora 13, părea că sunt șanse să fim noi primii mușterii pe ziua aia. Greșit. Complet greșit. Locul la interior, full. Am avut noroc cât carul de am prins o masă care tocmai se eliberase. Altfel, textul ăsta mă tem că ar mai fi avut mult de așteptat până aș fi revenit eu acolo.

Sunt multe de spus despre loc, cred că ar trebui să mai merg de măcar 2-3 de ori ca să mă prind exact ce e acolo obicei și cât e întâmplare, iar aici includ atât mâncarea, cât și atmosfera.

Așa că acum am să mă limitez la partea cu micii. Motivul pentru care am și ajuns totuși La Tăticu.

Mici care mi-au fost prezentați drept vită porc, dar pe care eu i-aș pune totuși în ordine inversă. Sunt porc și apoi vită. Nu-i deloc un lucru rău ăsta, uneori dimpotrivă, doar e bine să știm cum ne poziționăm și care-s aștepările. O să zic de la început că nu-s mare fan al acelui tip de compoziție.

Un amestec cam păstos după gustul meu, dar cinstit, fără excese pe partea de condimente. Am găsit aici mai degrabă o încercare de a recompune gustul micilor clasici (anii ’80-’90), ceea ce cred că e și varianta câștigătoare pentru clienții care vin acolo. Un 45/50 plus, la vârstă, asta din ce am observat eu la o primă descălecare.

Pentru mine, gustul e comun – bun, dar comun -, l-am mai întâlnit până acum prin unele terase din București. Și nu insinuez nimic cu asta. Însă personal nu cred că micii sunt făcuți „in house”, dar repet, nu e nimic greșit aici. În afară de „păstoșenie”, cu care nu mă împac eu, micii sunt cum trebuie.

Unde excelează în schimb micii ăștia aici, și deja de aici ne cam ridicăm în picioare, e felul în care au fost făcuți. Ceea ce oricum e vizibil cu ochiul liber. Sunt mici prăjiți la șevalet, tati! Perfecțiune! ❤️

Îmi pare tare rău că n-am avut o lumină mai bună, aș fi făcut tablou cu ei. Și da, aici se vede mâna care i-a pictat. La propriu.

După mine, e cea mai grea și riscantă tehnică de a face micii pe un grătar. Să-i prăjești dintr-o singură mișcare pe fiecare parte. Să le rămână și urma aia de grilaj, dar să fie și perfect făcuți la interior. C-așa, să-i întorci pe toate părțile până-i ia dracii, poate oricine. Doar că, din fericire, micii ăștia nu-s făcuți de oricine.

Dumnezeu să-l ție sănătos pe Marel Pictor, că mai e mult de treabă!
#clanulScobitorilor