Soiuri de struguri românești : Bășicată. Firțigaia. Chimighiera. Pârciu. Berbecel. Cârcioasă. Epuroaica. Boscănată. Târțără. Cruciulița. Diminichiu. Braghină. Cioinic. Bambal. Somoveancă. Bălăban. Ciomeagă. Parmac. Coiunghios. Tigvoasă

Bășicată. Firțigaia. Chimighiera. Pârciu. Berbecel. Cârcioasă. Epuroaica. Boscănată. Târțără. Cruciulița. Diminichiu. Aveți 5 încercări să ghiciți – fără internet – la ce se referă cuvintele de mai sus. Nu merge? Hai să vă dau un pic de ajutor: Braghină. Cioinic. Bambal. Somoveancă. Bălăban. Nici acum? Aș fi putut să vă spun Ciomeagă. Parmac. Coiunghios. Sau Tigvoasă. Dar astea au dispărut și n-am vrut să vă încurc.

sursa : Diana Popescu

Ei bine, vorbele ciudate de mai sus sunt tot atâtea soiuri de struguri românești. Am dat peste ele din aproape în aproape, căutând niște lucruri despre podgoriile din părțile locului. În total sunt cam 100. Soiuri, nu podgorii.

Toți știm de „clasicele” fetești (albă, regală și neagră), de grasa de Cotnari, busuioaca de Bohotin, tămâioasa românească, galbena de Odobești ori băbeasca. Mai nou, li s-a alăturat temperamentalul negru de Drăgășani.

Cei cărora le plac și potecile mai puțin bătute au încercat (sau măcar au auzit de) frâncușă, zghihara de Huși, crâmpoșia selecționată, mustoasa de Măderat, cadarca de Miniș, șarba ori plăvaia.

Uite că țara asta are alte zeci de soiuri, cvasinecunoscute. Nu știu câte dintre ele se mai cultivă, pe ce suprafețe și în ce scop. Dar e un univers fascinant. Sigur că la stațiunile/ institutele de cercetare și dezvoltare se lucrează permanent la soiuri noi. Pe care savanții viilor le botează elegant, de la Augusta, Perlă și Silvania la Columna și Argessis.
Dar aici totul e limpede, de la origini la proces tehnologic. Cele mai interesante mi se par, dimpotrivă, soiurile cu istorie incertă, despre care nu se știe clar nici cum au apărut, nici cât vor mai supraviețui.

Favoritele mele sunt 3: Creață de Banat, Coadă grasă și Om rău. Despre ăsta din urmă am simțit nevoia să mă documentez repejor. Ce-am aflat:
Legenda spune că numele i se trage de la faptul că, deși boabele îi sunt mari, nu-i tocmai prietenos cu consumatorul: are un gust ierbos-astrigent, ceea ce nu-l face potrivit ca strugure de masă.

În plus, pielița e foarte groasă (cam 15% din greutatea bobului).
Soiul e alb și are ciorchini mijlocii, care ajung să cântărească până în 500g. Maturitatea deplină e atinsă la sfârșit de septembrie sau în prima jumătate a lui octombrie, iar vinurile au o tărie alcoolică medie cuprinsă între 8,5 și 10,5 grade.

E un soi neaoș cultivat cândva în Transilvania și aproape uitat. Ceva mă face să cred că din pricina naming-ului total neinspirat.

Mai sunt soiuri care n-au supraviețuit până azi, pe lângă cele pomenite în paragraful 3. Unul dintre ele a avut, totuși, un strop de noroc: trăiește, în continuare, printr-un vers celebru: „Hai lelițo-n deal la vie, să culegem razachie”. E de apreciat că poetul anonim a folosit varianta „razachie” pentru creația lui, prin care nemurește soiul: celelalte denumiri sub care e cunoscut acest strugure cu boabe lunguiețe sunt Tâța vacii/Țâța caprei. Cum spuneam și mai devreme: chestie de naming. 😉 Cheers!

P.S. În timp ce scriam, mi-am amintit de (probabil) cel mai popular soi de struguri printre producătorii domestici de vin: căpșunica. Oare cum se face că acest prieten credincios al oricărui gospodar care-și trage singur vinul la damigeană nu se află pe lista varietăților autohtone? Am căutat un pic și-am găsit explicația mai mult decât logică: nu-i un soi românesc. Ceea ce noi, românii, cunoaștem drept „căpșunică” poartă la origini elegantul nume Isabella. E un soi vechi californian, care-a ajuns în Europa în secolul XIX. „Numele de scenă” din părțile noastre îi vine, previzibil, de la aroma de căpșună pe care o au atât strugurii, cât și vinul. 🍓